Un viitor amanetat si alte fantome care bantuie Romania in aceste zile
Categoria:
opinii
1
Un viitor amanetat si alte fantome care bantuie Romania in aceste zile
Pentru filosoful francez Jaques Derrida datoria publica si deficitul nu sunt simple cifre contabile ci adevarate fantome care bantuie statele si societatile, limitandu-le orizontul de actiune si justificand decizii politice ce par inevitabile. Iar cum in Romania de astazi traieste sub spectrul unui deficit bugetar de peste 9, cifra, repetata obsesiv in spatiul public, nu mai este un indicator economic ci o prezenta spectrala care modeleaza discursuri, alimenteaza anxietati si conditioneaza perceptia democratiei, scrie politologul Cristian Pirvulescu, intr-un text publicat astazi de Hotnews.
Motto: Toate intrebarile despre democratie, despre drepturile omului, despre viitorul umanitatii nu vor fi decat alibiuri ipocrite atata vreme cat «datoria externa» nu va fi tratata frontal, responsabil si sistematic (Jacques Derrida, Spectres de Marx p. 155).
Fantomele majoritatii
In numele combaterii deficitului, guvernul impune austeritate si amanand, de facto, reforme iar opozitia se legitimeaza denuntand risipa si coruptia. Cetatenii traiesc, la randul lor, cu sentimentul ca viitorul este amanetat, ca orice promisiune sociala este imposibila, ca statul insusi este la indemana creditorilor. Astfel, Romania intra perfect in logica descrisa de Derrida, caci democratia apare dublata de fantoma datoriei, care submineaza orice dezbatere despre drepturi si libertati, reducand-o la o contabilitate a constrangerilor. Asa se face ca fantomele invocate in adevarate sedinte de spiritism guvernamentale – fie acestea economice, politice sau culturale – par sa se materializeze intr-o autentica ectoplasma.
Un prim mecanism prin care fantomele ideologice se materializeaza este asa numitul limbajul performativ, concept introdus acum mai bine de sase decenii de J L Austin (vezi J. L. Austin, Cum sa faci lucruri cu vorbe, Editura Paralela 45, 2003) care explica cum cuvantul rostit cu autoritate produce realitatea pe care o invoca. Enunturile autoritare nu se limiteaza la a descrie realitatea, ci o produc. Cand un lider politic proclama existenta unei crize a migratiei sau a unei datorii insuportabile, aceste formule devin acte performative: ele creeaza starea de fapt pe care pretind ca o denunta. Constructia discursiva devine astfel inceputul unei realitati institutionale caci odata materializate prin discurs, fantomele sunt transformate si codificate de aparatul de stat. Ministere, agentii, organisme de control preiau limbajul si il transforma in proceduri, rapoarte, planuri strategice. Ceea ce a inceput ca o simpla invocare devine norma birocratica si apoi lege. Fantoma isi gaseste acum corpul in arhitectura institutionala. In acest cadru, metafora spiritista capata consistenta caci invocarea fantomei nu e doar o iluzie retorica, ci primul pas al unui proces prin care imaginarul ideologic se precipita in institutii, norme si practici – adica intr-o adevarata ectoplasma a puterii.
Fantomele lor si fantomele noastre
Fantomele lor devin ale noastre atunci cand le interiorizam, iar fantomele noastre devin ale lor atunci cand sunt instrumentalizate politic. In aceasta bucla, realitatea institutionala si imaginarul colectiv se hranesc reciproc. Tocmai de aceea Derrida vorbeste despre spectrologie: fantomele nu pot fi pur si simplu exorcizate, ci trebuie invatate, interpretate, asumate. Multimea bantuita nu-si intemeiaza deci existenta pe fapte, ci pe fantome. Ea isi extrage energia, motivatia si coeziunea din spectrele pe care singura le proiecteaza si pe care ajunge sa le creada mai reale decat realitatea insasi. Ca si pentru Scrooge din Povestea de Craciun a lui Dickens, aceste fantomele iau trei forme, corespunzatoare celor trei registre ale Timpului: trecutul, prezentul si viitorul. Diferenta e ca, in timp ce Scrooge se trezeste si se schimba, majoritatile bantuite raman prinse in vraja fantomelor si devin usor manipulabile de lideri care se prezinta drept exorcisti.
Fantoma trecutului ia forma nostalgiei prin care majoritatea isi imagineaza un moment originar de plenitudine cand comunitatea era pura, ordine religioasa necontestata iar coeziunea sociala fara fisuri. Aceasta epoca de aur este insa o constructie mitologica, o poveste transmisa prin educatie, literatura sau religie. Bantuita de aceasta fantoma, majoritatea traieste cu frica de a pierde un patrimoniu moral si cultural pe care, in realitate, nu l-a detinut niciodata in forma idealizata.
Fantoma prezentului pune in scena teama de coruptie si de complot. Tineretul ar fi corupt de idei noi, elitele ar fi decazute sau vandute, minoritatile ar conspira impotriva ordinii majoritare. Este fantoma care a justificat condamnarea lui Socrate, atacurile impotriva filosofilor Luminilor si stigmatizarea intelectualilor in toate regimurile autoritare. Aceasta fantoma transforma orice voce critica intr-un dusman din interior si justifica reactii persecutorii.
Fantoma viitorului ia forma anxietatii. In acest caz majoritatea isi imagineaza ca viitorul aduce dizolvarea identitatii: invazia strainilor, scaderea demografica, disparitia religiei, dominatia tehnologiei. Viitorul devine un orizont al catastrofei, o prapastie iminenta. Pentru a se apara, majoritatea este gata sa renunte la libertati, sa accepte lideri autoritari si sa caute solutii simpliste.
Arheologia unei derive spectrale
Aceasta bantuire nu este o inventie a prezentului. De-a lungul istoriei, majoritatile au trait cu spectrul pierderii statutului si au reactionat impotriva celor care, prin gandire critica sau prin simpla lor diferenta, le-au pus fata in fata cu propria fragilitate. A fi majoritate bantuita inseamna a fi prins intre certitudinea puterii si nelinistea unei vulnerabilitati resimtite ca inevitabila.
Istoria politica a lumii occidentale poate fi citita si ca o succesiune de derive ale majoritatilor. Desi poseda forta numerica si legitimitatea institutionala, aceste majoritati s-au comportat adesea ca si cum ar fi minoritati fragile, amenintate de spectre invizibile. Aceasta perceptie le-a impins sa caute vinovati, sa persecute elitele critice, sa stigmatizeze minoritati si sa justifice, in numele apararii ordinii, restrangerea libertatilor.
La Atena, in 399 i. Hr. , Socrate este condamnat la moarte pentru ca ar fi corupt tineretul si ar fi introdus zei noi in Cetate. In fapt, nu exista niciun delict concret, ci doar o neliniste difuza provocata de intrebarile filosofului care tulburau linistea comunitatii, expuneau ignoranta celor ce se credeau intelepti si subminau increderea oarba in traditia religioasa si civica. Multimea nu l-a condamnat pentru ceea ce a facut, ci pentru ca a demascat nesiguranta unei cetati care descoperea ca fundamentul ei nu mai era de neclintit.
Platon, in Apologia, surprinde perfect acest paradoxul: cum ar fi putut un singur om sa corupa intreaga tinerime? Si totusi, verdictul a fost de vinovatie. Xenofon, mai putin filosofic si mai moralizator, insista asupra pietatii lui Socrate, aratand ca acesta nu era un ateu, ci un cetatean care respecta legile. Condamnarea sa, spune Xenofon, nu a venit din lipsa de credinta, ci din faptul ca ii facea de rusine pe cei ce se credeau intelepti.
In acest episod, pe care il putem privi ca o scena originara, apare deja logica multimii bantuite ca o comunitate care desi dominanta numeric si institutional ramane obsedata de propria fragilitate. Aceasta anxietate se proiecteaza asupra filosofului, care devine astfel prototipul primei victime a unei majoritati care, desi puternica, se simte asediata de fantomele pierderii coeziunii.
Apoi urmeaza deriva ale carei urmari le resimtim pana astazi, cea provocata de atacul impotriva filosofilor Luminilor. Didier Masseau, istoric si filosof al epocii, a aratat ca adversarii enciclopedistilor au construit o intreaga retorica a fricii pornind de la ideea ca ratiunea critica ar distruge religia, ar corupe tineretul si ar dezvraji lumea. Filosofii erau acuzati ca dezradacineaza traditia si expun multimea la riscuri necunoscute. In fapt, majoritatea dominanta cultural si numeric era nelinistita de propria fragilitate si proiecta aceasta anxietate asupra catorva intelectuali.
Nasterea conservatorismului modern
Din aceasta matrice s-a nascut conservatorismul modern, care si-a gasit expresia clasica in Edmund Burke, dar si in contrarevolutionarii francezi Joseph de Maistre si Louis de Bonald. Pentru acestia, traditia, religia si ierarhia nu erau simple conventii sociale, ci garantii sacre ale stabilitatii, transmise de-a lungul secolelor si legitime prin insasi vechimea lor. Orice incercare de a reconstrui ordinea pe baze rationale era privita ca o amenintare mortala, pentru ca ratiunea nu putea substitui forta misterioasa a continuitatii. In acest sens, conservatorismul se hraneste din romantism: din refuzul de a accepta dezvrajirea lumii si din dorinta de a-i restitui misterul, sacrul si mitul. Daca Luminile au incercat sa explice totul prin ratiune, conservatorismul si romantismul au reactionat printr-o veritabila revrajire a istoriei, vazuta nu ca o constructie umana, ci ca o drama providentiala, guvernata de forte invizibile si imuabile. Conservatorismul devine astfel expresia politica a unei majoritati nelinistite, bantuite de fantoma schimbarii si de anxietatea pierderii misterului lumii.
In secolul al XX-lea, aceasta anxietate colectiva se radicalizeaza si se transforma in fascism. Majoritati care dominau numeric se comporta ca si cum ar fi minoritati persecutate. Mussolini hraneste resentimentul italian prin promisiunea renasterii imperiale; nazismul exploateaza anxietatea clasei de mijloc si o proiecteaza asupra evreilor si a elitei cosmopolite; in Romania, Garda de Fier transforma ortodoxismul si antisemitismul intr-o mistica a purificarii. Fascismul devine politica unei majoritati bantuite, obsedata de fantome si dispusa sa sacrifice libertatea pentru securitatea identitara.
Dar fascismul nu a fost singura forma spectrala a secolului trecut. Stalinismul si comunismul sovietic au recurs la aceleasi mecanisme speculand obsesia dusmanului invizibil, frica de complot, spectrul permanent al imperialismului. In Romania, regimul comunist a rescris aceste fantome dupa 1945, transformand chiaburul, burghezul sau cosmopolitul in figuri demonice. Represiunea, cenzura si colectivizarea au fost justificate prin spectrul contrarevolutiei. Dincolo de diferentele ideologice, logica era mereu aceeasi: o societate bantuita de fantome isi sacrifica libertatea pentru o promisiune de mantuire colectiva.
Totalitarismul digital si pericolul tiraniei spectrale majoritatii dezlantuite
Hannah Arendt a vazut in totalitarisme expresia suprema a singuratatii organizate, acolo unde individul, rupt de comunitate, cauta refugiu in fictiuni colective. Derrida, in schimb, a vorbit despre spectrele lui Marx pentru ca, spunea el, fantomele nu pot fi exorcizate, ci revin, obligandu-ne mereu, ciclic, sa retraim ceea ce istoria parea sa fi reprimat. Astfel, fascismul, stalinismul si comunismul romanesc nu sunt doar episoade inchise, ci continua sa bantuie imaginarul nostru politic aratand cum anxietatea unei majoritati poate fi capturata si transformata in forta opresiva, legitimand represiunea si mutiland democratia.
In capitolul despre Criza culturii din Intre trecut si viitor, Arendt a subliniat ca totalitarismul se hraneste dintr-o criza culturala profunda produsa de pierderea traditiei, disolutia autoritatii, esecul educatiei si transformarea culturii in simplu divertisment. Fara capacitatea de a discerne intre adevar si fals, intre autoritate legitima si simpla dominatie, societatile devin vulnerabile la fantome ideologice si la promisiuni politice absolute. Dar aceasta pierderea a traditiei nu se refera la traditionalismul inventat si mitologizat de extrema dreapta, ci la destramarea filiatiei grecesti a gandirii politice – a ideii de polis, de deliberare si de responsabilitate civica. Odata cu aceasta ruptura, individul ramane fara repere stabile, iar spatiul public devine vulnerabil la invazii ideologice.
Astazi, asistam la o noua etapa a acestei genealogii odata cu inflorirea populismul digital. Miscari si partide iliberale exploateaza nelinistea majoritatilor culturale, transformand frica in resursa politica. Ruth Wodak a aratat cum panica demografica, schemele maniheice si anti-intelectualismul definesc politica fricii. Majoritati care domina numeric – americanii albi, catolicii polonezi, ortodocsii romani – se comporta ca minoritati asediate, invocand asaltul fantomelor de la migranti, la ideologia de gen, trecand prin Bruxelles si elitele corupte. In SUA, paradoxul e dus la extrem atunci cand miscarea antifascista este declarata terorista, in timp ce gruparile neonaziste sunt prezentate drept aparatoare ale libertatii si ordinii.
Fantome gata ambalate de retelele de socializare
Algoritmizarea atentiei reproduce mecanismele culturale prin care s-au instalat totalitarismele secolului trecut inlocuind educatia clasica, care ar trebui sa transmita discernamant si capacitate critica, cu fluxul nesfarsit al retelelor sociale. Cultura devine divertisment instantaneu, iar capacitatea de a deosebi adevarul de minciuna se erodeaza. TikTok, Facebook sau Telegram ofera fantomele de-a gata ambalate.
Aceasta arheologie a derivelor majoritatii arata o constanta istorica. De fiecare data cand majoritatea se simte bantuita de spectrele pierderii statutului, ea se transforma intr-o forta opresiva. Adversarii filosofilor, conservatorii contrarevolutionari, fascismul interbelic si populismul digital contemporan fac parte din acelasi lant genealogic ilustrand modul in care majoritatea devine prizoniera propriilor fantome si, in loc sa protejeze pluralismul, ajunge sa-l submineze.
Tocqueville, in Democratia in America, si John Stuart Mill, in Despre libertate, avertizau inca din secolul al XIX-lea asupra tiraniei majoritatii cand vointa celor multi devine abuziva, suprimand libertatile individuale si minoritare. Ceea ce vedem astazi confirma actualitatea acestor intuitii. Majoritatile nelinistite, obsedate de fantomele identitare, pot deveni la fel de periculoase pentru libertate ca si un despot luminat sau o clica oligarhica.
In Romania, spectrul nu este doar al datoriei publice si al deficitului, ci si al ideologiilor straine, al dictatului de la Bruxelles sau al pericolului demografic. Aceste fantome hranesc un populism care se prezinta drept vocea majoritatii, dar care risca sa transforme democratia intr-o tiranie spectrala, in care libertatea este sacrificata in numele securitatii identitare. Fantomele trecutului interbelic, al comunismului si al tranzitiei postcomuniste continua sa bantuie imaginarul politic romanesc, dovedind ca nicio majoritate nu este imuna la vraja propriilor spectre.
*Text aparut initial pe Contributors.
Taguri & Cuvinte Cheie:
Un viitor amanetat si alte fantome care bantuie Romania in aceste zile viitor amanetat alte
viitor # amanetat # alte