De ce marile puteri pleaca mereu invinse din Orientul Mijlociu
Categoria:
9
De ce marile puteri pleaca mereu invinse din Orientul Mijlociu
De fiecare data cand stirile internationale vorbesc despre conflicte in Orientul Mijlociu, ma aud cu prietenul Adrian Stepan. Istoria si politica regiunii sunt pasiunea sa, motiv pentru care a scris doua carti in care o analizeaza: De la Seherezada la Osama bin Laden. Istoria fascinanta a Orientului Mijlociu si Mediterana: democratie, aventura, arta, jihad. Iar fiindca imi spune mereu ca majoritatea dintre noi avem foarte multe idei preconcepute despre aceasta regiune, l-am indemnat sa organizeze cateva prezentari pe acest subiect. Iar fiindca mi-a ascultat sfatul, in luna mai, timisorenii vor putea sa inteleaga mai bine ce se intampla in Iran sau de ce nu se mai termina conflictul palestinian participand la aceste intalniri. Adrian imi spune mereu ca Orientul Mijlociu este un subiect in sine, omniprezent in spatiul public si, tocmai din acest motiv, creeaza iluzia unei familiaritati inselatoare. Din pacate, in realitate, ceea ce avem nu este o intelegere, ci o succesiune de imagini violente sau spectaculoase, de burtiere “breaking news, de multe ori contradictorii, care nu reusesc sa construiasca o imagine coerenta asupra unei regiuni ce functioneaza, de fapt, dupa o logica istorica relativ simpla. Aceasta logica este insa ignorata aproape sistematic, iar in locul ei este preferata o naratiune simplificatoare, in care Orientul Mijlociu apare fie ca un spatiu exotic, suspendat intre mit si realitate, fie ca un teritoriu condamnat, printr-un fel de fatalitate istorica, la conflict permanent. “Prima mare eroare, din care decurg toate celelalte, este aceea de a considera ca instabilitatea actuala a acestei regiuni este naturala, cand, in realitate, ea este rezultatul unui moment foarte precis, care poate fi identificat fara dificultate: sfarsitul Primului Razboi Mondial. In momentul prabusirii Imperiului Otoman, marile puteri europene au decis sa reorganizeze spatiul dupa propriile interese, trasand frontiere arbitrare si construind state care nu reflectau realitatile locale, ci mai degraba interesele geopolitice ale Marii Britanii si Frantei. Din aceasta arhitectura politica fragila, in care comunitati diferite au fost fortate sa coexiste in interiorul unor granite artificiale, deriva o mare parte din tensiunile care continua sa defineasca regiunea, iar faptul ca aceste tensiuni sunt adesea explicate prin apel la religie sau la specificul local spune mai mult despre limitele analizei noastre decat despre realitatea Orientului Mijlociu. A doua mare eroare, considera Adrian, care se suprapune peste prima si o amplifica, este credinta ca aceste structuri fragile pot fi corectate prin interventii externe de scurta durata, prin schimbari de regim sau prin presiuni economice si militare. Aceasta idee a fost testata in mod dramatic in Irak si, in mod surprinzator, continua sa fie aplicata si in alte contexte, in special de catre administratia Trump in cazul Iranului. Interventia din Irak, din 2003, a fost construita pe o premisa seducatoare prin simplitatea ei: inlaturarea unui regim autoritar va crea conditiile pentru democratizare si stabilitate. Insa, ceea ce a urmat a demonstrat exact contrariul, pentru ca distrugerea structurilor statale existente, dublata de absenta unei strategii coerente pentru reconstructie, a generat un vid de putere care a fost rapid umplut de conflicte sectare, de rivalitati interne si de aparitia unor grupari extremiste, transformand Irakul intr-un exemplu clasic al modului in care o interventie prost gandita poate destabiliza profund o societate fragila. Aceasta experienta ar fi trebuit sa functioneze ca un avertisment, insa politica adoptata ulterior fata de Siria si acum, fata de Iran, arata ca lectia nu a fost invatata pentru ca regasim aceeasi logica simplificatoare, aceeasi incredere excesiva in capacitatea presiunii militare si a fortei militare de a produce schimbari interne rapide si, mai ales, aceeasi ignorare a complexitatii contextului local. Sa ne amintim ca presedintele Obama a girat semnarea unui tratat cu Iranul care sa previna dotarea acestuia cu arma atomica. Acest tratat chiar a functionat. Numai ca prima administratie Trump a decis rapid retragerea SUA din acordul JCPOA. Strategia de presiune maxima, construita in jurul sanctiunilor economice severe si al unor gesturi de forta, a fost insotita de convingerea ca regimul iranian va ceda sau se va prabusi, insa aceasta speranta nu doar ca nu s-a confirmat, ci a ignorat complet o lectie fundamentala oferita chiar de istoria recenta a Iranului, si anume aceea ca acest stat are o capacitate remarcabila de adaptare si de rezistenta la presiuni externe, iar interventiile de acest tip pot produce, paradoxal, efectul invers celui dorit. Daca pana la atacurile americano-israeliene, protestele impotriva regimului criminal al ayatollahilor erau puternice si constante, bombardamentele si amenintarile cu “distrugerea civilizatiei ale presedintelui Trump se pare ca au dus la o coeziunea interna si au dat oarecare legitimitate regimului. Pentru a intelege de ce aceste politici nu confirma, este suficient sa ne intoarcem la 1979, la Revolutia Islamica, un moment care a surprins aproape complet Occidentul, deoarece Iranul era perceput ca un stat aflat pe un drum ireversibil spre modernizare. Ideea ca o miscare religioasa ar putea prelua puterea era considerata improbabila, ceea ce demonstreaza nu doar o eroare de evaluare, ci si o incapacitate de a intelege dinamica interna a societatii iraniene. Revolutia islamica nu a fost, insa, un accident, ci rezultatul unor tensiuni acumulate in timp, generate de autoritarismul regimului, de inegalitatile sociale si de perceptia unei dependente excesive de Occident, iar faptul ca aceste tensiuni au fost subestimate arata cat de periculoasa poate fi o analiza care nu incearca sa treaca dincolo de aparente. Prea putini analisti occidentali au inteles ca iranienii au oroare de interventiile straine si ca, oricat de rau este regimul, prefera sa-si “spele rufele in familie. Exista, desigur, si exemple diferite, chiar daca acestea sunt mai putin vizibile si, din pacate, mai putin influente. Figura lui Sergio Vieira de Mello, reprezentantul ONU in Irak dupa 2003, este relevanta tocmai pentru ca ilustreaza o tentativa de a construi o relatie bazata pe dialog si pe intelegerea contextului local, in contrast cu logica interventiei militare si a solutiilor impuse din exterior. Incercarea sa de a media, de a crea punti intre diferitele grupuri si de a integra complexitatea societatii irakiene intr-un proces de reconstructie a fost, in esenta, o recunoastere a faptului ca astfel de regiuni nu pot fi reparate din exterior. Din pacate, moartea sa, in atentatul de la Bagdad, a marcat nu doar disparitia unui diplomat remarcabil, ci si esecul definitiv al acestei abordari. Cine a beneficiat de aceasta incercare de a colabora cu populatia dintr-o tara proaspat eliberata de un tiran, cum a fost Saddam Hussein? Evident, organizatiile jihadiste si anti-occidentale, care isi gasesc adepti si prospera atunci cand au un dusman palpabil si puternic, cum sunt Statele Unite sau fosta Uniune Sovietica. “Pentru cei care se bucura ca am criticat pana acum Washingtonul, sa nu uite ca si Moscova a savarsit o eroare la fel de mare cand a tratat cu trufie Afganistanul si a evaluat ca soldatii sovietici vor parasi in cateva luni Heratul sau Kandahar. Daca adaugam tuturor acestora si conflictul palestinian, care pare din ce in ce mai departe de o concluzie pasnica, intelegem de ce Adrian Stepan numeste perioada care a urmat Primului Razboi Mondial veacul pierdut al Orientului Mijlociu. Prezentarile care vor avea loc in Timisoara in luna mai pornesc de la aceasta constatare si incearca sa propuna o alta abordare, in care Orientul Mijlociu nu este privit ca o succesiune de crize izolate, ca o regiune fara viitor, ci, mai degraba, ca o poveste coerenta, care poate fi urmarita de la imaginarul Seherezadei, simbol al fascinatiei occidentale pentru Orient, pana la realitatea contemporana, marcata de conflicte si tensiuni, fara a pierde din vedere legaturile dintre aceste doua extreme. Pentru ca, in definitiv, diferenta dintre haos si sens nu tine de realitate, ci de capacitatea noastra de a o intelege, iar Orientul Mijlociu nu este, asa cum se spune adesea autorul Istoriei fascinante a Orientului Mijlociu, un spatiu imposibil de descifrat, ci unul in care istoria este prezenta in fiecare decizie si in fiecare conflict, chiar daca, de prea multe ori, cei care intervin aici sau isi trimit armatele sa-l “pacifice aleg sa o ignore. Zeno Sustac este avocat, scriitor, doctor in filosofie, conflictolog, expert european in domeniul ADR, mediator, practician in insolventa, coordonator & fondator al grupului Parintii Elevilor din Romania si Presedinte al Asociatiei pentru DepolitizareaEducatiei.
Taguri & Cuvinte Cheie:
De ce marile puteri pleaca mereu invinse din Orientul Mijlociu marile puteri pleaca
marile # puteri # pleaca