Gabriel Liiceanu, editorial despre ce putem face in ultima lupta, de care depinde daca disparem ca popor. Cum de i-a rabdat si-i rabda Pamantul pe toti acesti imbuibati?
Categoria:
opinii
1
Gabriel Liiceanu, editorial despre ce putem face in ultima lupta, de care depinde daca disparem ca popor. Cum de i-a rabdat si-i rabda Pamantul pe toti acesti imbuibati?
Traim timpuri in care bugetul dezechilibrat al tarii ne arata ca suferim de indatorare publica in forma continuata, din cauza alegerilor facute de multi politicieni, nu pentru popor, ci pentru ei insisi, scrie Gabriel Liiceanu intr-un articol de opinie in HotNews. Dar nu toti sunt la fel, spune el.
Septicemia este plimbarea libera a microbilor in tot corpul. Cu ei in trupul nostru colectiv nu vom iesi de pe drumul continuitatii Raului pe care mergem de 35 de ani. Vom disparea ca popor sau vom ingrosa randurile diasporei, spune scriitorul si filosoful Gabriel Liiceanu.
Dar ce putem face si de ce crede directorul editurii Humanitas ca asistam aproape la ultima lupta, la ultima inclestare.
Liiceanu porneste de la un mesaj postat pe Facebook, la 10 ani de la Colectiv, de Alexandra Furnea, supravietuitoare a incendiului in care au murit 65 de oameni. El spune ca textul Alexandrei nu este doar un tipat recapitulativ de durere, o dare de seama despre acomodarea cu o trauma de neuitat, ci rosteste un adevar care ne priveste pe toti si pe care nimeni pana acum nu l-a pus in lumina.
Gabriel Liiceanu spune ca, ani de zile, a incercat sa identifice demonul si sa-i dea un nume, iar mesajul Alexandrei Furnea l-a ajutat sa-l gaseasca pornind de la sintagma trauma de tradare institutionala.
Trauma de tradare institutionala
Am dat zilele trecute peste textul de pe Facebook scris de Alexandra Furnea cu ocazia implinirii a zece ani de la Colectiv. Citindu-l, mi-am pus din nou intrebarea care mi-a aparut in minte cand am intalnit-o prima data: ce mai pot sa exprime cuvintele mele puse in oglinda cu cele ale cuiva care a ajuns sa faca din suferinta o forma de cunoastere, si din cuvant expresia ei desavarsita?
Desigur, nu vreau sa spun prin asta ca nimeni nu are dreptul sa se apropie de foaia de scris daca nu a ars mai intai de viu. Dar e greu sa nu pui fata in fata cuvintele nascute din cutremurarea vietii cu cele pe care te pregatesti sa le asezi pe hartie sorbind dintr-o ceasca de cafea.
Textul Alexandrei nu este doar un tipat recapitulativ de durere, o dare de seama despre acomodarea cu o trauma de neuitat. Asa ceva trezeste in cititor doar capacitatea de a compatimi. Insa acest tipat spune mult mai mult. El rosteste un adevar care ne priveste pe toti si pe care nimeni pana acum nu l-a pus in lumina. Voi cita un pasaj:
In literatura psihologica, exista un tip de trauma numita de tradare institutionala. Aceasta se petrece atunci cand institutiile menite sa te ajute, sa te vindece, sa te salveze actioneaza impotriva ta – te tradeaza – spre a se proteja. Rezultatul este aparitia sentimentelor de neputinta si abandon (…). Am cautat multi ani un nume pentru frica si tristetea pe care le simteam vizavi de entitatile care ne-au condamnat la chin si moarte. Cand am citit despre trauma de tradare institutionala, am izbutit sa dau un nume demonului si, daca nu sa-l alung, macar sa-l recunosc. (…).
Ani de zile, de cand am inceput sa scriu texte civice, m-am chinuit la randul meu sa identific demonul si sa-i dau un nume. In acest rastimp am gasit tot soiul de raspunsuri, dar niciodata raspunsul sub forma unui nume simplu: al Raului care explica halul in care a ajuns tara noastra. Randurile scrise de Alexandra m-au ajutat sa-l gasesc pornind de la o simpla sintagma: trauma de tradare institutionala.
Cine ne-a tradat?
Ce a provocat-o? Unde s-a ascuns demonul in toti acesti ani? Alexandra spune ca l-a recunoscut. Dar de unde vine el? Cine il intrupeaza? Am inceput prin a face un inventar al chipurilor lui. Iata-l:
Ne-a tradat intai primul presedinte de dupa ’89, democrat, desigur, care a facut cel mai mare import politic din istoria Romaniei: a tras dupa el toate institutiile care tinusera in viata regimul comunist, vanzandu-ne – el, primul – tara vechilor demoni. Ne-a tradat apoi cel de al patrulea presedinte, care a declarat in 2021 ca Romania este un stat esuat, in timp ce vreme de zece ani ai dublului sau mandat a inchis ochii la cauza esuarii, la comportamentul politic al PSD si al coalitiei USL. Ne-a momit apoi cu Romania educata, cea mai mincinoasa dintre toate vorbele goale lansate din varful piramidei statului.
Ne-au tradat in acest rastimp cam toate partidele politice, pentru care puterea era in primul rand un mijloc de capatuiala si pentru care orice coalitie lucrativa era binevenita.
Ne-au tradat parlamentele facatoare de legi proaste sau de legi cu adresa. Suntem o societate inecata in acte normative. In 2023 existau in Romania aproape 12. 000 de legi, pe cand in Germania, in acelasi an, erau in vigoare 1. 400. Tot in 2023, in Romania au aparut 600 de legi noi, in timp ce in Franta, in 2024, au fost promulgate doar 39.
Ne-au tradat guvernele cu clientela lor politica, cu numiri in functiile de conducere, cu incompetentele lor ministeriale, cu sutele de institutii ale administratiei scapate de sub controlul public si rasplatite cu indemnizatii de zeci de mii de euro lunar; cu inspectorate, agentii, comitete si comitii, cu intreprinderi de stat cu cheltuieli enorme si ineficienta economica sau direct falimentare.
Cam toate acestea pitite dupa nume cu acronime insondabile pentru majoritatea populatiei – ASF, ISCIR, DIICOT, AAAS, CNASR, ANRE, ADR, INSP, CNA, ANAR, ROMATSA, IGSU, ANAF, CNCAN, SRI, ARACIS si CNATDCU, DNA, DGA, ANAR, etc. etc. –, unele grupate la centru, altele, puzderie, risipite pe tot cuprinsul tarii, ajungand pana in ultimul coltisor, pana la ultima primarie uitata de Dumnezeu, dar nu si de parintele politic, mereu vigilent cand e vorba de voturi si sinecuri.
Indatorare publica in forma continuata pentru clientela politica
Iar in ultimii 10 ani, recurgand la indatorare publica in forma continuata pentru a-si intretine clientela politica, structurile guvernamentale ale Romaniei au ajuns sa aiba cel mai mare deficit bugetar anual mediu din Europa.
Ceea ce-nseamna nu doar ca banii stransi de la populatie si agenti economici au fost directionati catre structuri si proiecte de administratie publica ale unor grupuri de interese, ci si ca, in ultimii anii, Romania s-a imprumutat doar pentru a satisface acest transfer oribil de avutie de la contribuabili la minoritatea care detine puterea politica de decizie. (Cautati ce-nseamna teribila scamatorie economica numita RENT SEEKING!)
Ne-au tradat, in sfarsit, structurile magistraturii cu politizarea numirilor, cu schimbarea legislatiei din mers, cu tergiversarea dosarelor (multitudinea termenelor si prescrierea faptelor), incompetenta si abuzuri locale.
Si-atunci se pune o intrebare rostita din strafundul indignarilor noastre: cum de au fost toate acestea cu putinta? Cum de i-a rabdat si-i rabda Pamantul pe toti acesti imbuibati nascuti in zodia Coruptiei, hoti de diplome exceland in tehnica spagii, a schemelor de sifonat banii, agenti ai huliganismului politic, ai limbajului de gang si ai gangsterismului drapat in politica de stat? Ce anume a provocat acest esec istoric de proportii?
Confruntarea cu trecutul
Dupa incheierea celui de Al Doilea Razboi Mondial, puterile aliate au obligat poporul german la un gest de asumare a responsabilitatii pentru trecutul nazist. Gestul, numit confruntarea cu trecutul (Vergangenheitsbewältigung), pe langa enorma lui conotatie simbolica, a fost dublat de investigarea crimelor, de stabilirea responsabilitatilor si de condamnari la moarte sau la puscarie pe viata. In 1945–1946 au avut loc Procesele de la Nürnberg (13 la numar) destinate, primul, cel mai important, judecarii marilor lideri nazisti pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii, urmat de procesele pentru medici, ofiteri SS, inalti functionari sau industriasi care au sprijinit industria de razboi.
Din cei 24 de inculpati principali, 12 au fost condamnati la moarte, restul la inchisoare pe viata. Intre 1946 –1949, procesele de la Nürnberg au fost urmate de cateva mii de procese locale impotriva membrilor NSDAP, Gestapo, SS etc.
Dupa Razboiul Rece, incheiat fara invingatori si invinsi, nu a avut loc un proces al comunismului echivalent celui de la Nürnberg, iar in mai multe tari ale Europei de Est, condamnarile comunismului – in absenta unui invingator capabil sa puna pe picioare un tribunal international pentru crimele comunismului – n-au avut cum trece de la stadiul politic al condamnarii la unul penal.
In Romania, Proclamatia de la Timisoara din martie 1990, avandu-l ca principal autor pe jurnalistul George Serban (avea 36 de ani – a murit la 44), este se pare primul document de condamnare politica a comunismului din Estul Europei.
Cand Vadim Tudor m-a amenintat ca ma arunca de la balcon
A urmat, in decembrie 2006, Raportul Final al Comisiei Prezidentiale, raportul Tismaneanu, pe baza caruia presedintele Basescu a condamnat in Parlament, in huiduielile partidului Romania Mare, regimul comunist din tara noastra ca ilegitim si criminal. (A fost o seara memorabila. Eram intr-o loja de la balcon, impreuna cu Andrei Plesu si Horia Patapievici, cand un grup agitat condus de deputata PRM, Daniela Buruiana – un Vadim Tudor in fusta – a aparut in gura lojii si ne-a amenintat ca ne arunca de la balcon. Eram atat de inocent incat imi era imposibil sa inteleg de ce tocmai pe noi. )
Confruntarea cu trecutul, deci. In istoria unei vieti sau a unei colectivitati, trecutul este dimensiunea cea mai importanta a timpului. Cea care ramane, nu cea care trece.
In esenta fiintei noastre, suntem straturile de timp pe care viata le-a depozitat in neuronii nostri pentru a ne contura eul. Suntem suma schimbarilor pe care noi insine le suferim in timp. Nu intamplator, Cioran spunea ca s-ar cuveni sa ne schimbam numele din cinci in cinci ani.
Istoria nu e o disciplina oarecare
La fel, fiinta unui popor este totalitatea straturilor care s-au tot asezat unul peste altul de-a lungul istoriei. Noi, romanii, cu manualele noastre in care ne reinventam istoria la rastimpurile cuvenite politic, ne ignoram straturile de timp sau, rebotezandu-le conjunctural, le cunoastem gresit. Si, necunoscandu-le bine, riscam sa ne intoarcem la cele mai urate.
De aceea, istoria nu e o disciplina oarecare, ci este poarta care se deschide catre constiinta de sine a unui popor. Aceasta poarta este prima care a fost inchisa dupa ce, trecuti odata cu noi pe noul mal al istoriei si acaparand puterea, slujbasii din epoca lui Ceausescu, costumati acum in democrati, ne-au explicat ca incepand din ziua zero, a revolutiei facute de ei ca emanati, trecutul trebuie uitat, viitorul fiind singurul care ne intereseaza. Si care viitor, intr-adevar, judecand dupa unde ne aflam, a devenit al lor.
O ultima lupta pe scena politica a Romaniei
La Conferintele Despre lumea in care traim din anul acesta, unul dintre vorbitori a fost cel mai insemnat istoric al Europei de Est, elvetianul Oliver Jens Schmitt. Era atat de socat de episodul alegerilor din decembrie 2024, incat ne-a spus, ca unor copii care nu-si stiu lectia, ca am fi evitat grotesca desfasurare a lucrurilor daca ne-am fi dat seama ca repetam episodul legionar din deceniul al patrulea al secolului trecut.
Si nu e teribil sa vedem ca sondajul INSCOP de azi spune ce procent inspaimantator dintre noi ar vota duminica AUR? Asa cum riscam, depotriva, manati de stranii nostalgii, sa recadem in abjectia comunista, comparand efortul tenace al lui Bolojan, care se lupta cu redresarea bugetului devastat de PSD si PNL, cu mandria tampa a lui Ceausescu, care se grozavea ca reusise sa plateasca datoriile foamei si frigului facute pentru nimic.
In clipa de fata, am senzatia ca pe scena politica a Romaniei se da o ultima lupta, ca asist la o inclestare de tip Skanderbeg. De o parte, un presedinte care a iesit in public si, intr-un acces de sincerism disperat, a declarat, intr-o intalnire cu Confederatia Patronala Concordia, ca statul roman, asa cum arata, nu mai e capabil sa gaseasca solutii de guvernare, in special in plan economic, recunoscand ca mediul privat a dus in spate statul «in ciuda statului».
Ne-ar permite sa ne regasim speranta
Un aparat de stat ar trebui sa genereze idei, solutii, iar apoi sa le transforme in decizii concrete. Dar la noi, in acest moment, ne-a fost dat sa auzim de la varful statului ca nu exista acest aparat de stat. Si, adresandu-se mediului de afaceri privat, presedintele a spus : Va rugam, acolo unde se poate, sa-l supliniti! Incurajez mediul privat sa intre in domenii in care nu ar trebui sa intre.
Nu cred ca exista un echivalent al sinceritatii acestui discurs undeva in istoria tarii noastre. Un cuplu puternic cu prim-ministrul Bolojan, epolat de un vice-premier de frumusetea umana a Oanei Gheorghiu sau de ministri pusi pe treaba, hotarati si onesti – primul nume care imi vine in minte e cel al doamnei Diana Buzoianu – ne-ar permite sa ne regasim speranta.
In vreme ce, in paralel cu acestia, pe scena politica asistam la spectacolul colcaielii unui partid inghesuit intr-o sala de congres, in care se amesteca, trufasi, bine dispusi si fara probleme de constiinta, cercetati penali, puscariasi, falsificatori de diplome si nulitati intelectuale.
Fara exercitiul terapeutic al iesirii din uitare, nu ne vom reveni din starea comatoasa
Sunt tot mai convins ca, fara sa ne infruntam trecutul si fara exercitiul terapeutic al iesirii din uitare si al rememorarii, nu ne vom reveni la viata din starea comatoasa in care ne aflam.
Daca vom compara institutiile publice ale Romaniei, statul simplu spus, cu un corp aflat in sindromul de insuficienta multipla de organe – ceea ce-nseamna ca rand pe rand plamanii, inima, rinichii, aparatul digestiv, creierul in final, intra in insuficienta functionala – vom intelege mai bine starea in care ne aflam. Septicemia este plimbarea libera a microbilor in tot corpul. Cu ei in trupul nostru colectiv nu vom iesi de pe drumul continuitatii Raului pe care mergem de 35 de ani. Vom disparea ca popor sau vom ingrosa randurile diasporei. Dar noi, spre deosebire de poporul ales, care a creat marea diaspora a lumii rezistand in istorie gratie Cartii, nu vom avea in bejenie o Carte a spiritualitatii pe care s-o luam cu noi sa ne slujeasca de templu.
Ne poate oricand rani din nou
De aceea, pana cand Providenta, pentru unii, zeita Norocului, pentru altii – pe care, scarbit de clasa noastra politica, o invoca P. P. Carp, (Romania are atata noroc incat nu mai are nevoie de oameni politici) – nu se vor indura iarasi de noi, eu voi ramane alaturi de vorbele Alexandrei Furnea: Pumnii arsi ai sufletului meu raman inclestati inaintea unei lumi care ma poate – si ne poate – oricand rani din nou.
Si ma voi increde in acel singur lucru sacru de care avem parte in lumea noastra: in puterea Cuvantului ca putere a adevarului, de vreme ce la inceput a fost Cuvantul si in el s-a odihnit Spiritul dupa lunga sa preumblare peste ape.
Fara cuvant, spiritul ar ramane in plutire, nu s-ar putea intrupa, nu s-ar putea articula in structurile concrete ale adevarului. Iar minciuna, care sta la baza societatii noastre de cateva decenii bune si pe care in lume s-a inaltat dintotdeauna Raul, e – in termeni teologici – supremul pacat impotriva Sfantului Duh.
Iar pentru mine e pacatul impotriva Spiritului, pacat definit, in termenii unui ganditor modern, ca instalare a minciunii intr-un cuvant al adevarului si ca prezentare a raului planuit sau facut constient in hainele binelui.
Acest articol a fost publicat initial pe platforma Contributors. ro
Taguri & Cuvinte Cheie:
Gabriel Liiceanu, editorial despre ce putem face in ultima lupta, de care depinde daca disparem ca popor. Cum de i-a rabdat si-i rabda Pamantul pe toti acesti imbuibati? gabriel liiceanu, editorial
gabriel liiceanu # editorial despre ce putem face in ultima lupta # de care depinde daca disparem ca popor